După 1918 autorităţile române au promovat o politică de unificare administrativă, socială şi culturalspirituală a localităţilor din noile provincii, inclusiv din Basarabia, cu vechiul regat. Sugestiv în acest sens este exemplul localității Nisporeni. Aici a fost introdusă limba populaţiei româneşti majoritare în administraţie, şcoli, biserică ş.a. Au fost reparate clădirile şcolilor, bisericilor, care nu fuseseră renovate pe tot parcursul Primului Război Mondial. S-au deschis noi instituţii de învăţământ. Au fost înălţate edificii pentru şcoli. S-a introdus învăţământul primar general obligatoriu, părinţilor explicându-li-se, că era imperios necesar ca odraslele lor să frecventeze regulat şcoala, să obţină cunoştin- ţe trainice, care pe viitor urmau să le fie utile în viaţa. Școlile au fost completate cu inventar, cadre didactice, cărţi, caiete ş.a. Pe parcursul a zece ani, care trecuseră de la Marea Unire, viaţa cultural-spirituală din Nisporeni şi din alte localităţi ale Basarabiei a intrat în normalitate, reprezentanţii fiecărei etnii putând să se dezvolte în condiţii naţionale fireşti fără a fi încorsetați de politici rigide de sorginte imperială.
Dominaţia îndelungată străină de sorginte imperială rusă a lăsat în spaţiul de la est de Prut o moştenire precară în domeniul culturii, inclusiv al învăţământului. La şedinţa „Sfatului Ţării” din 26 februarie/11 martie 1918, reprezentantul comunităţii evreieşti Slu- ţchi a declarat franc: „Învăţământul (de la est de Prut – n.n.) e într-un stadiu embrionar. Aceasta, desigur, este rezultatul unei lungi perioade de rusificare şi de înă- buşire a spiritului naţional al populaţiei…”. La 10 iunie, Guvernul Provizoriu a dispus ca şcolile să treacă în sfera de administrare a zemstvelor şi primăriilor.
În cele ce urmează vom elucida evoluţia culturii şi a învăţământului din localitatea Nisporeni pe fundalul procesului de dezvoltare a acestui domeniu important în circumscripţia cu acelaşi nume şi al regiunii Basarabia în perioada interbelică, care în amintirea contemporanilor a rămas ca o luminiţă strălucitoare în lungul tunel, apărut după 28 iunie 1940 în regiunea mult pătimită.
După unire s-au constituit premise pentru ameliorarea instruirii publice în domeniul rural. În 1918, Direcţia instrucţiunii publice a Basarabiei a elaborat concepţia sa în chestiunea naţionalizării şcolii medii, potrivit căreia fiecare etnie avea dreptul să-şi înveţe copiii în limba maternă. A urmat decretul regal din 9 ianuarie 1919, prin care şcolile primare din Basarabia au fost trecute în subordonarea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor din România, iar cadrele didactice basarabene au devenit salariaţii acestui minister. Însă rezolvarea decretului în totalitatea sa a durat. La nivel local urmau să fie întreprinşi paşi hotărâţi în acest sens, deoarece în condiţiile de arondare a structurilor administrative locale apăreau noi chestiuni de soluţionat.
În această perioadă un rol important în dezvoltarea învăţământului din Basarabia l-a jucat Asociaţia corpului didactic din regiune, care s-a impus deja prin primele decizii elaborate. Comitetul Central al Asociaţiei s-a pronunţat ferm pentru implementarea în Basarabia a învăţământului din vechiul regat prin reorganizarea sistemului local de instrucţiune, introducerea în procesul de instruire a limbii materne şi democratizarea şcolii. Măsurile erau binevenite, deoarece în urma reformelor efectuate în vechiul regat la începutul secolului al XX-lea de către Spiru Haret, titularul Ministerului de resort, sistemul de instruire român devenise unul dintre cele mai moderne în Europa. În anul de învăţământ 1919/1920, o comisie a Asociaţiei, sub egida directorului general de instrucţiune, a pregătit documentele respective privind orientarea pedagogilor de la est de Prut în sistemul de instruire românesc.
La 26 ianuarie 1919, Ştefan Ciobanu, directorul instrucţiunii publice din regiune, menţiona că în baza decretului regal din 9 ianuarie toate şcolile primare din Basarabia erau transferate sub auspiciile exclusive ale Ministerului Instrucţiunii Publice. De aici rezultă că autoritatea şcolară de la est de Prut devenea şi reprezentantul ministerului de resort. Pentru o anumită perioadă de timp, comitetele şi consiliile didactice se suspendau, iar dosarele şcolare de la zemstvă şi primăria (Chişinău) urmau a fi transmise revizorilor de resort. La 18 martie al aceluiaşi an, Directoratul Instrucţiunilor publice a înaintat prefecturii Chişinău o cerere potrivit căreia acesta urma, împreună cu autorităţile locale, să pună transportul necesar la dispoziţia inspectorilor şcolari în timpul deplasării lor în teritoriu. În aceeaşi ordine de idei, la 23 iunie 1919, Directoratul Instrucţiunii Publice din Basarabia, reiterând faptul că în 1917 şcolile parohiale fuseseră scoase din subordonarea bisericilor locale, cerea autorităţilor eclesiastice să nu se amestece direct în procesul de instruire.
Într-o situaţie destul de grea se găseau sediile şcolilor, deoarece în timpul Primului Război Mondial nu s-au alocat bani pentru construirea şi repararea lor. La aceasta se adăuga lipsa de cărţi şi rechizite şcolare, imperios necesare în procesul de învăţământ. În raportul său din 4 iunie 1919, Th. Ionescu-Dore, subprefectul plasei Nisporeni, menţiona: „Şcolile … lasă de dorit foarte mult. Pe de altă parte, localurile improprii, lipsa de cărţi şi de îmbrăcăminte cum şi drumurile noroioase au făcut ca şcolile să fie prea puţin frecventate. Aşa că la o inspecţie a şcolilor din Nisporeni, trei dintre ele le-au găsit încuiate cu trei săptămâni înainte de vacanţa Paştilor. Se impune doar o cât mai grabnică şi radicală reparaţie la şcoli, mai ales că sunt comune ca Frăsineşti şi altele, care au localuri de şcoală foarte bune, însă nefiind terminate se deteriorează de tot”.
Chiar şi în atare condiţii deloc simple autorităţile române erau decise să dea un impuls suplimentar învăţământului din Basarabia pentru a nu fi inferior celui din restul ţării. După părerea subprefecturii, „învăţământul obligatoriu şi odată cu aceasta amendarea părinţilor este tot atât de necesar ca şi propaganda ce trebuie s-o facă învăţătorii în sat, sfătuind părinţii să- şi trimită copiii la şcoală”. Din relatările aceluiaşi oficial ar reieşi că o anumită perioadă de timp, şcolile din plasă nici n-au funcţionat, mai ales în sfera extraşcolară: „Activitatea extraşcolară a învăţătorilor este redusă la minimum posibil. Aici însă au scuze foarte puternice, întrucât este primul an sau, mai bine zis, jumătate de an, căci consiliile şcolare au început după Anul Nou în majoritatea comunelor. Nu generalizez, căci am găsit în multe comune învăţători care au lucrat mult de tot, au organizat cercuri şcolare şi au avut şcoli de adulţi. Să sperăm însă că cursurile pedagogice cum şi înlăturarea unora din lipsurile de până acum ca localurile improprii, lipsa de cărţi şi altele să dea rezultatele ce (le) dorim fiecare”.
La 27 mai 1919, revizorul şcolar al judeţului Chi- şinău a prezentat un tablou cu numărul învăţătorilor. În cele 69 de localităţi ale circumscripţiei activau 116 de învăţători, inclusiv la Ciuciuleni 7, Nisporeni, Scoreni câte 6, Cărpineni, Lozova, Vărzăreşti 5, Vălcineţ, Vorniceni 4, Hânceşti, Lăpuşna, Pârjolteni, Sadova 3, Ciorăşti, Horodişte, Nemţeni, Scoreni 2 ş.a. Prin urmare, la Nisporeni erau mai puţini învăţători decât la Ciuciuleni (cu unul), dar mai mulţi decât la Cărpineni (cu doi) şi Hânceşti (cu trei) deşi erau centre ale volostelor respective.
Se apropia un nou an de învăţământ şi autorită- ţile forţau lucrările de reparaţie pentru ca elevii să-şi poată continua instruirea în condiţii mai bune decât în anii precedenţi. Aceasta se vede limpede din raportul lui Th. Ionescu-Dore din 10 octombrie 1919: „În câteva rapoarte din timpul vacanţei şcolare, am arătat starea deplorabilă, în care se găsesc localurile de şcoală, cerând a se accelera reparaţiunile lor şi a se înzestra cu mobilă. De abia zilele acestea a ajuns echipa de lucrări pentru repararea şcolilor din comuna de reşedinţă (Nisporeni – n.n.). Totuşi aici în comună şi în câteva comune mai mari, s-au făcut reparaţiuni mici cu concursul necondiţionat al autorităţilor, iar cele mai multe din ele au nevoie de reparaţiuni mici şi, mai ales, de mobilier. Unele din ele sunt neîncăpă- toare faţă de numărul copiilor din comună în etate de şcoală şi, deci, neigienice”. În continuare subprefectul se opreşte la neajunsurile din anumite şcoli din plasă, inclusiv la lipsa inadmisibilă de veceuri.
Una din preocupările principale ale autorităţilor române era în continuare racordarea sistemului de învăţământ din Basarabia la cel din ţară, o atenţie deosebită acordându-se remunerării învăţătorilor, care constituie veriga principală a instruirii şcolare. După o cercetare minuţioasă a stării învăţământului din regiune, la începutul anului 1921 comitetul central al Asociaţiei corpului didactic basarabean și-a prezentat concluzia ministerului de resort. La rândul său, ministerul a adoptat decizia ca toţi pedagogii basarabeni, care până la 4 august 1918 au activat în baze legale în sistemul respectiv, urmau să fie încadraţi în grade didactice şi salarizaţi ca și cei din vechiul regat. Membrii corpului didactic, care nu cunoşteau suficient limba română, erau obligaţi să-şi aprofundeze cunoştinţele în timpul cursului de vară. În anii 1918 – 1923, sistemul basarabean de învăţământ a fost restructurat în strictă concordanţă cu legislaţia ţării, lu- ându-se, bineînţeles, în considerare şi unele particularităţi locale. Aici se avea în vedere, în primul rând, componenţa naţională şi socială a populaţiei dintr-o comună ori alta a regiunii.
Anul de învăţământ 1919/1920 în plasa Nisporeni a început cu o oarecare întârziere. În pofida acestui fapt, şcolile erau frecventate de un număr mare de învăţăcei. Copiii erau instruiţi deja în limba română, un fenomen curios pentru satele basarabene, în care decenii la rând populaţia băştinaşă majoritară învăţa într-o limbă străină. De asemenea, se organizau cursuri speciale pentru adulţi, frecventate în fiecare şcoală de câte 40-50 de participanţi la acest proces benevol. Ulterior, mulţi adulţi localnici, care anterior învăţaseră să scrie cu caractere chirilice, scriau deja cu grafie latină. Aceasta se vede limpede şi din raportul subprefecturii plasei Nisporeni din 18 aprilie 1920, în care se menţiona că şcoala făcuse mari progrese. Elevii, cu mici excepţii, frecventau regulat şcoala din localitate, învăţând cu mare tragere de inimă în limba maternă. După 3-4 săptămâni de învăţătură, elevii claselor întâi citeau deja pe carte. În şcoală învăţătorii organizau măsuri culturale cu pă- rinţii, care ascultau cu mult interes şi mândrie când odraslele lor reciteau vreo poezie ori povesteau cu mult tâlc vreo întâmplare hazlie.
Începând cu 1 aprilie 1921, în Basarabia a fost introdus învăţământul primar general obligatoriu de la vârsta de 7 până la 16 ani. Pentru implementarea acestei legi în condiţiile unei localităţi rurale fusese prevă- zut un termen de 5 ani. Aici se cere de menţionat faptul că în fosta Uniune Sovietică o lege similară a fost adoptată cu un deceniu mai târziu decât în Basarabia. Conform prevederilor legii menţionate din Româ- nia, toţi copiii de vârstă şcolară urmau să fie încadraţi în învăţământul primar. Şcoala primară din România era compusă din două cicluri: în primul (de patru ani) elevii obţineau cunoştinţe elementare, iar în al doilea (de trei ani) – o pregătire profesională în domeniul agriculturii, meseriilor şi comerţului. De asemenea, era prevăzut cursul şcolar obligatoriu pentru tinerii de 12-18 ani care nu absolviseră primul ciclu al şcolii primare de 4 ani. După absolvirea şcolii primare, cei care aveau capacităţi intelectuale şi posibilităţi materiale îşi urmau studiile în gimnazii şi licee.
Pentru completarea permanentă a corpului didactic cu învăţători profesionişti, în Basarabia func- ţionau şcoli normale (pedagogice), în 1927, în regiune fiind înregistrate deja 10 instituţii de acest fel. Studiile în şcolile secundare erau cu plată (în special, pentru copiii din familiile înstărite). Pentru instruirea tinerilor basarabeni dotaţi şi dornici de carte statul român acorda un anumit număr de burse. Mă- surile întreprinse de statul român au permis ca şcoala din Basarabia treptat să se completeze suficient şi stabil cu învăţători bine pregătiţi profesional şi cu o înaltă ţinută civică.
În sistemul de instruire un rol important îl juca comitetul şcolar, care gestiona procesul de soluţionare a chestiunilor materiale referitoare la organizarea sistemului de învăţământ din localitate. La 13 aprilie 1921 a fost organizată adunarea generală a locuitorilor din Nisporeni. În procesul-verbal al adunării se menţiona: „Noi membrii Adunării Generale din comuna Nisporeni sub preşedinţia (primarului – n.n.) Leon Lupei asistat de Andrei Gheţiu şi Carsicova Maria, secretar de şedinţă, ne-am întrunit în localul şcolii nr. 3 din comuna Nisporeni şi cu majoritatea de voturi am ales ca membri ai Comitetului şcolar comunal pe domnii Gheorghe Eţcu, Gheorghe Artenie, Ioniţă Prosirie, Ion Canuda şi preotul Iulian Lvovschi”.
În 1920, în judeţul Chişinău erau 180 de şcoli, în care lucrau 230 de învăţători. În comuna Nisporeni, volostea şi subprefectura cu acelaşi nume erau 4 şcoli, în care activau 6 învăţători. În calitate de învăţători în şcoala nr. 1 lucra Zubcova Elena, în şcoala nr. 2 – Lvovschi Sofia, în şcoala nr. 3 – Carşicova Maria, în şcoala nr. 4 – Ţupa Mihail, Popova Eugenia şi Dodu Alexandra. În şcoală se mai resimţeau urmările Primului Război Mondial, când în locul bărbaţilor plecaţi pe front erau angajate în serviciu cu prioritate persoane de gen feminin.
În anul de învăţământ 1921/1922 instruirea s-a început la timpul respectiv, ceea ce rezultă din raportul subprefecturii plasei Nisporeni din 14 noiembrie 1921: „Şcolile au deschis cursurile încă în luna septembrie. Însă în cele mai multe comune 146 | Akademos 1/2015 ISTORIE frecvenţa e foarte mică, părinţii nu-şi trimit copiii la şcoală şi de cele mai multe (ori) cauza este însuşi învăţătorul care (nu se) învoieşte a se coborî în mijlocul sătenilor pentru a-i convinge de utilitatea învăţământului căci mulţi dintre ei voiesc a comanda sătenilor pentru a-şi trimite copiii la şcoală”. Cum până la 1918 instruirea în satele basarabene se efectua într-o limbă străină (rusă) etniei majoritare a regiunii, mulţi părinţi, mai ales din familii cu venituri modeste, nu-şi trimiteau copiii la şcoală din considerentul că ştiinţa de carte nu aduce niciun folos omului simplu, preferând să-i antreneze în lucrările de câmp. Se cerea o muncă de explicaţie pentru pă- rinți din partea învăţătorului cum că un om instruit se descurcă mai bine în viaţă decât un necărturar.
Treptat şi biserica din Basarabia se încadra în spectrul social al statului român, provocând tot mai puţine reclamaţii din partea unor reprezentanţi ai populaţiei. La 14 noiembrie 1921, subprefectura menţiona că în plasa Nisporeni „sentimentul religios se menţine încă la nivelul din trecut. Şi cu toate că în plasa noastră nu au fost (cazuri ca – n.n.) primarul sau autorităţile poliţieneşti să aducă la cunoştinţa populaţiei legea privitoare la taxele ce trebuie plătite preotului pentru diferite slujbe religioase. Şi cu toate că nici adresa arhiepiscopiei prin care ni se aduce la cunoştinţă că aceia lege nu e aplicată în Basarabia unde preoţii fac acele servicii cu totul gratuit, nu este conformă cu adevărul, totuşi am constatat cu plăcere că reclamaţiunile contra preoţilor s-au rărit foarte mult în ultimul timp”.
După încheierea lucrărilor agricole, cea mai mare parte a părinţilor îşi trimiteau regulat copiii la şcoală. Către timpul arătat şcolile erau asigurate cu lemne pentru foc. În acest sens menţiona şi ajutorul de subprefect al plasei Nisporeni, care la 11 noiembrie 1922 a vizitat localitatea sa de reşedinţă: „Şcolile îşi urmează cursurile regulat. Combustibilul pentru iarnă s-a adus în toate şcolile” din comună.
În şcoli se efectua şi o muncă culturală amplă în rândurile adulţilor. La 7 februarie 1923 subprefectul plasei menţiona că „şcolile îşi urmează cursurile în mod regulat şi odată cu începerea vacanţei (de iarnă – n.n.) cursurile culturale şi-au (re)luat activitatea. Şcolile de adulţi funcţionează în mod regulat în toate comunele şi sunt frecventate de foarte mulţi locuitori”. Iar la 6 martie 1923 el a prezentat prefecturii două adeverinţe de primire a medaliilor „Crucea Serviciului Credincios” semnate de dl Ioniţă, preşedintele volostei Nisporeni, şi de dl Grigore Dulepa, secretar.
La 2 august 1923 comunitatea rurală Nisporeni a decis ca primăria să utilizeze 45 de mii de lei în vederea construirii ori cumpărării unui local pentru şcoala medie din localitate. De asemenea, ea a hotărât ca 8 200 de lei să fie utilizaţi pentru închirierea unui local şi achiziţionarea mobilierului necesar pentru şcoala de fete din localitate, care urma să se deschidă în curând. Primarul Vasile Robu trebuia, de asemenea, să transfere banii alocaţi comitetelor şcolare respective pentru a le gestiona, adică să efectueze cheltuielile necesare.
În 1923, la Nisporeni au fost înregistrate mai multe instituţii culturale. Printre acestea au fost nominalizate o şcoală medie, 4 şcoli primare, un spital de stat, farmacie, medic de plasă, moaşă de circumscripţie, medic veterinar, agent veterinar, 2 biserici ortodoxe şi 2 sinagogi. În Nisporenii de Jos se afla biserica „Sf. Voievozi”, ridicată în 1817 din piatră în locul uneia din lemn care se ruinase. În Nisporenii de Sus se afla biserica „Sf. Voievozi”, ridicată în 1864 din piatră. La 25 ianuarie 1924, dr. C. Angelescu, titularul Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor din România scria: „Şcoala şi biserica sunt stâlpii pe care se realizează trăinicia unui popor. Ele trebuie să păstreze arca verticală a intereselor statului şi să se confunde cu scopul şi speranţa neamului, de aici – şi rolul lor de apărare, de stăvilar împotriva tuturor curentelor de destrămare naţională, de strajă neadormită la păstrarea şi apărarea patrimoniului naţional”. În continuare, oficialul explică importanţa legii învăţământului recent adoptată, la elaborarea căreia el îşi adusese obolul: „Legea învăţământului primar din 1924 dă cea mai largă latitudine învăţământului ca să mai adauge de la el, cu consimţământul organelor şcolare şi altceva nou, necesar vieţii locale, chiar dacă aceasta lipseşte din programa analitică a învăţământului. Legea învăţământului primar prevede şcoală primară integrală cu 7 clase şi şapte ani de studii… Numai acei elevi capătă titlul de absolvenţi ai şcolii primare, care absolvă cele 7 clase complete”.
În aceşti ani s-a schimbat puţin şi componenţa corpului didactic din Nisporeni. O parte din învăţători au plecat de la şcolile din Nisporeni, fiind înlocuiţi cu alte persoane. În anul de învăţământ 1923/1924 au fost înregistraţi învăţătorii Moroşanu Vasile, Ţupa M., învăţătoarele Blanc Ana, Cameneva Maria, Dodul A., Lvovschi Sofia, Popova E., Zubova Elena. În acelaşi an au mai fost înregistraţi preoţii parohi Lvovschi Iulian, Dodul Ştefan, medicul Blanc Efimie.
Însă numărul intelectualilor din localitate era cu mult mai mare. În 1925/1926 au fost înregistraţi avocaţii Darie I. F. şi Movilă Petru. Din personalul medical din Nisporeni, în afară de Blanc mai sunt nominalizaţi medicul-veterinar Platonov, moaşele Derevici Maria, Petraşcu Valentina, Radzivil Elena ş.a..
La 24 aprilie 1924, subprefectura plasei Nisporeni a abordat în faţa prefecturii chestiunea inaugurării unei şcoli de meserii: „În raza subprefecturii este nevoie de a se înfiinţa o şcoală de muncă (de meserii – n.n.) în comuna Nisporeni, comuna cea mai mare din plasă, însă nu avem local… Vă rugăm a interveni… ca pe lângă şcoala medie din comuna Nisporeni să se înfiinţeze, cel puţin, o clasă sau două de meserii negăsindu-se un alt local separat pentru şcoala de muncă”.
Revenind la comitetul şcolar din comună, men- ţionăm că la 24 iunie 1924 în Monitorul oficial a fost promulgată legea învăţământului primar, al cărui articol 162 prevedea că în sarcina comunei şi a acestui comitet se afla: a) A construi, a repara şi a întreţine localul de şcoală şi locuinţa directorului; b) A dota şi întreţine mobilierul şcolar; c) A înzestra şcoala cu materiale didactice; 4) A îngriji de curăţenie, încălzire şi iluminatul localurilor şcolilor şi încălzirea locuinţei directorului; 5) A da sumele necesare pentru cheltuielile mărunte de cancelarie şi a procura registrele şi imprimantele obligatorii; 6) A plăti oamenii de serviciu necesari; 7) A ajuta şcolarii săraci, dându-le cărţi, haine, înfiinţând cantine şcolare.
Din acest document important se vede limpede că statul român, adoptând legea despre învăţământul primar obligatoriu, a pus în sarcina organelor administrative locale obligaţia de a asigura şcoala cu tot ce este necesar pentru activitatea ei, de la ridicarea clădirii acesteia până la remunerarea servitoarei şi cumpărarea materialelor didactice. Mai mult decât atât: elevii din familiile socialmente vulnerabile erau asiguraţi cu masă şi cămine. Aceasta infirmă miturile istoriografiei sovietice că în perioada interbelică acces la învăţătură aveau doar copiii din familiile înstărite.
Unii din locuitorii satului Nisporeni făceau parte din Comitetul şcolar judeţean. La 19 decembrie subprefectura plasei Nisporeni ruga prefectura jude- ţeană ca deputatul Eţcu Gheorghe „…să se prezinte la şedinţa acestui Comitet în ziua de 22 decembrie a. c. … în localul zemstvei judeţene…”.
Primăriile, fiind responsabile de lucrările de reparaţie a localurilor şcolare, erau supravegheate de autorităţile de stat superioare. La 7 octombrie Ion Dănilă menţiona că „şcolile şi-au început cursurile, în afară de şcoala din Nisporenii de Jos, care cere reparaţie…Până la finele acestei luni (urmează – n.n.) să se termine reparaţiile şi (învăţătorii – n.n.) să înceapă cursurile… Bisericile sunt în bună stare, afară de cea din Nisporenii de Jos, care este în reparaţii, însă peste puţin timp se va termina. Clerul îşi face datoria” .
Către anul 1925 se ameliorase situaţia din şcoli, cel puţin, în timpul iernii elevii frecventau regulat lecţiile. La 4 februarie 1925 subprefectura relata: „Şcolile îşi urmează cursul regulat, toţi copiii înscrişi au urmat cursurile, frecventează regulat (lecţiile – n.n.) la şcoală, învăţătorii depun toată stăruinţa pentru învăţarea copiilor de la sate”. Însă cu începerea lucrărilor de primăvară situaţia se modifică radical. La 7 aprilie 1925 subprefectura relata deja cu îngrijorare: „…Copiii înscrişi la şcoală nu urmează regulat acele cursuri, fiind sustraşi de părinţi pentru muncile agricole. Diriginţii şcolilor au luat măsuri pentru amendarea părinţilor care nu-şi trimit copiii regulat la şcoală, din care cauză primim dese reclamaţiuni din partea părinţilor amendaţi. Am luat mă- suri de propagandă pentru părinţii elevilor pentru a-şi trimite copiii regulat la şcoală”. Din unele informaţii lapidare se poate constata faptul că în rândul persoanelor mature se întâlneau oameni care sub ocupaţia imperială rusă n-au frecventat şcoala, rămânând analfabeţi. Aceştia erau, cu prioritate, din familiile socialmente vulnerabile. Spre exemplu, din cei 68 de capi de familie, care în luna august 1925 au primit porumb ca ajutor material, s-au iscălit doar Iancu Clinberg de origine ebraică, restul punându-şi amprentele degetelor. La fel a făcut-o şi unul din membrii comitetului de aprovizionare.
În Nisporeni se construiau localuri noi pentru şcoli. La 26 februarie 1926 prefectura judeţului Lăpuşna raporta superiorilor că „în ultimii 4 ani (1922 – 1925) în satul Nisporeni a început să se construiască o şcoală cu 4 ani de clasă, o cancelarie şi locuinţa pentru învăţători. Până la întocmirea raportului s-a cerut piatră, dar încă nu a început lucrul” de construire a obiectelor menţionate.
Autorităţile române acordau o atenţie specială celebrării sărbătorilor naţionale şi de an. La 16 decembrie 1925, în Nisporeni a sosit prefectul judeţului Lăpuşna Mihai Vuia, care i-a convocat pe toţi funcţionarii şi intelectualii locali şi au „hotărât de comun acord pentru formarea pomului de Crăciun, la care va lua parte întreaga inteligenţă din raionul plasei Nisporeni, cum şi şcolile şi întreaga populaţie din comuna Nisporeni, s-a fixat ziua de 29 decembrie a.c. pentru sărbătoarea pomului de Crăciun”. Pe parcursul vizitei s-a constatat faptul că preotul Lvovschi a cerut lui Dumitru Ion Tulbure taxă de cununie 120 lei, după care a mai cerut încă 400 lei pentru acelaşi serviciu divin. S-a decis ca reclamantul să fie cununat în prima duminică după Crăciun, urmând ca acest caz să fie adus la cunoştinţa arhiepiscopului. Învăţătorii s-au plâns că unii „locuitori îi tulbură în exerciţiul funcţiunii lor. S-a dat ordin şefului de secţie şi primarului a lua măsuri legale contra acestor locuitori”.
În lista alegătorilor din 27 septembrie 1925 au fost incluşi şi câţiva reprezentanţi ai clerului şi intelectualităţii locale, cum ar fi preotul Lvovschi Iulian – 64 de ani, învăţătorii Lvovschi Trofim – 37, Albu Andrei – 41, agentul veterinar Magher I. D. – 50, mediculveterinar Platonov Theofant – 43, agentul sanitar Radzvil Toader – 40, haham (capul comunităţii evreieşti) Şehtman Alter – 60, cântăreţul Tent Toader – 28. Din lista prezentată aici şi ceva mai jos se vede limpede, că intelectualitatea din localitate era formată din reprezentanţii diferitelor domenii, comunităţi etno-religioase şi vârste, atât tinere cât şi în etate.
În localitate se afla un spital pentru tratarea oamenilor din comună şi din localităţile apropiate. Într-un proces-verbal din 31 august pretorul Gheorghe Piţigoi menţiona că „în comună este un spital cu 25 paturi bugetare. Cazuri de boli epidemice nu sunt. În spital sunt câţiva bolnavi care urmează tratamentul pentru diferite boli cronice”. Acelaşi lucru a menţionat pretorul şi peste câteva săptămâni, mai adăugând că bolnavii erau hrăniţi bine.
În lista alegătorilor din 1927 au fost menţionaţi învăţătorii Donicuţ Şt. Fluor (născut în 1894), Guţu Andrei Nic. (1895), Toma Cosma Constantin (1901), Albu Andrei (1886), Vintilescu Corneliu (1901), medicul Blanc Efimie Moise (1869), preoţii Dodul Ştefan Vas. (1867), Lvovschi Iulian Prof. (1861), studentul Dodul Andrian Şt. (1902), muzicantul Mititel Toader (1876), agentul veterinar Magher Ion N. (1876), cântăreţul Iahu Ion Vas. (1881).
Vara, când elevii se aflau în vacanţă, se efectuau lucrări de reparaţii în clădirile şcolilor. Într-un proces-verbal din 13 septembrie pretorul Gheorghe Piţigoi relata: „Şcolile nu funcţionează, elevii fiind în vacanţa de vară. Dl primar va da tot concursul ca… să se facă reparaţiile necesare pentru localurile şcolii. Sume pentru construirea localurilor de şcoală nu sunt prevăzute în bugetul comunal”. La 6 octombrie pretorul cerea primăriei să înceapă căratul pietrei pentru construirea localului nou de şcoală. La 11 noiembrie Gheorghe Piţigoi menţiona că şcolile funcţionau „în mod regulat cu un număr de 545 copii de şcoală”. Însă pretorul în continuare cerea să fie accelerat căratul pietrei în vederea ridicării unui nou local de şcoală. Gheorghe Piţigoi, revenind la acest subiect la 2 decembrie 1927, cerea primarului să intensifice eforturile primăriei în vederea căratului pietrei pentru şcoală.
În fiecare an, în bugetul comunal erau prevăzuţi bani pentru susţinerea activităţii învăţământului şi culturii. Bugetul comunal pentru anul financiar 1927/1928, spre exemplu, prevedea cheltuieli pentru întreţinerea şcolii de meserii (76 094 lei), pentru serbările naţionale (16 196 lei), pentru procurarea costumului naţional (5 810 lei), contribuţiunile comitetului şcolar pentru întreţinerea publică 14 % din totalul veniturilor ordinare (23 340 lei) ş.a..
În 1929 a apărut posibilitatea transmisiei la Nisporeni a programelor de radiodifuziune. În ziua de 5 martie a acestui an primăria s-a adresat preturii cu rugămintea de „a interveni pe lângă prefectura jude- ţului Lăpuşna ca să se aprobe instalarea unui aparat de radio ce se întrebuinţa numai pentru propagande culturale. Totodată, avem onoarea a vă raporta că aparatul este cumpărat de un grup de intelectuali din localitate”. Demersul susţinut de pretură a ajuns la prefectură, care la 8 aprilie 1929 a răspuns pozitiv la doleanţele intelectualilor din Nisporeni de a avea în comună un aparat de radio autorizat: „Aprobăm primăriei comunei Nisporeni instalarea unui aparat de radio în condiţiunea să aibă autorizaţiunea oficiului poştal Chişinău”.
La 14 iulie 1929, la Nisporeni a avut loc o şezătoare culturală şi de propagandă naţională cu intrare gratuită a Asociaţiei Culturale „Astra Basarabeană”. Ea făcea parte dintr-o serie de 67 de şezători culturale şi de propagandă naţională din judeţul Lăpuşna.
Iniţiative de ordin cultural veneau şi din partea minorităţilor naţionale din comună. La 21 decembrie prefectura scria preturii că în aceeaşi zi a primit o petiţiune „…prin care dl Erihin Şafer, locuitor din comuna Nisporeni, rugându-vă să binevoiţi a ne da avizul Dumneavoastră atât asupra cererii de faţă, cât şi asupra hotărârii locuitorilor din acea comună”. După câte se poate vedea, autorităţile române erau deschise, fiind gata să susţină intenţiile reprezentanţilor populaţiei majoritare, cât şi ale minorită- ţilor naţionale, de a diversifica formele de manifestare culturală din localitate.
În aşa mod, după zece ani de administraţie românească, viaţa culturală din Nisporeni, ca şi din alte localităţi ale Basarabiei, a intrat în normalitate. Reprezentanţii fiecărei etnii din regiune puteau să se dezvolte în condiţii naţionale fireşti, nefiind încorsetate de politici rigide de sorginte imperiale.
Dr. hab. Ion CHIRTOAGĂ Institutul de Istorie al AȘM
Sursa: Academia de Științe a Moldovei
